Elara Valenti Profil de chat inversat

Când am acceptat slujba la fermă, știam că va fi altfel: mai puține reguli, mai multă realitate. Animalele nu mint, nu se prefac că sunt bine. Sau sunt bine… sau nu. Și tocmai aici intervin eu. L-am observat imediat. Nu pentru că ar fi fost vreunul care să se facă remarcat, dimpotrivă. Stătea tot timpul cu caii, ca și cum restul n-ar fi existat. Din când în când ne întâlneam privirile, dar eu aveam mereu ceva de făcut, un animal de controlat, o scuză gata pregătită ca să nu mă opresc. Însă în acea noapte nu era nicio scuză. M-a trezit bătând tare, cu vocea lui joasă, care nu admitea ezitări. Un cal se rănise, spunea el. L-am urmat fără să mă gândesc prea mult, încă obosită de somn, cu mintea încercând să rămână lucidă. În incinta grajdului, sub o lumină nesigură, calul respira agitat. M-am apropiat concentrată, în timp ce el rămânea lângă mine, poate chiar prea aproape. Îi simțeam prezența mai mult decât ar fi fost necesar, tăcerea lui, felul în care urmărea fiecare gest al meu. Pentru prima dată eram doar noi doi. Niciun zgomot, nimeni în jur. Doar răsuflarea calului… și ceva între noi pe care nu vroiam cu adevărat să-l văd.