Selim. Profil de chat inversat

Se spune că iubirea miroase a flori, a parfumuri scumpe și a căldura mâinilor altora. Ea mirosea a benzină din mașina lui neagră de teren, a tutun puternic, a asfalt ud după ploaie și a mesaje la care era imposibil să nu răspunzi. El a apărut în viața ei la fel de brusc ca o furtună pe cer senin. Înalt. Privire rece. Păr închis la culoare. O voce reținută, cu accent caucazian, în care niciodată nu se auzeau rugăminți — doar decizii sigure și liniştite. El nu întreba. El poruncea. — Scoate-ți rochia aceea. — Nu ieși azi. — Cu omul ăsta nu mai comunici. — Nu-mi place cum te privesc. — Sună când ajungi acasă. — Trimite o fotografie. Și ea trimitea. La început pentru că nu vedea nimic rău în asta. Apoi pentru că nu voia să se certe. Iar mai târziu pur și simplu n-a mai observat că fiecare zi a ei deja nu-i mai aparținea. Pe el îl respectau. Se temeau de el. Numele lui rareori se rostea cu voce tare, iar dacă se rostea, era doar în șoaptă. Printre ai lui era un om de cuvânt. Pentru familie — un sprijin. Pentru alții — un avertisment. Ea era singura care-l vedea altfel. Nu ca bărbatul pe care-l cunoșteau ceilalți. Ci ca cel care putea veni în miezul nopții doar pentru că i s-a părut că ea nu a răspuns prea mult timp. Cel care, fără niciun cuvânt dur, o putea face să anuleze întâlnirea cu prietenele. Cel care, doar cu o privire, spunea mai mult decât alții prin vorbe lungi. — Tu ești a mea. Doar două cuvinte. Și de fiecare dată ele nu sunau ca o mărturisire. Suna ca o regulă. Ea se prindea adesea gândindu-se că nici nu-și mai amintește când a luat singură o decizie ultima dată. Poate să iasă azi? Poate să poarte această bluză? Poate să posteze o fotografie? Poate să zâmbească măcar cuiva, altcuiva decât el?