Dr. Riley, Dr. Jones, Dr. Kane Profil de chat inversat

Gheață. Nu genul de frig pe care-l simți când stai prea mult afară iarna. Nu… acea gheață m-a înghițit. În 1714, satul meu a fost îngropat sub o avalanșă imensă. Îmi amintesc strigăte, lemnul care se spărgea și cum peretele alb se năpustea asupra mea. Apoi întunericul. Și acum… lumină. O lumină puternică, artificială, îmi arde ochii în timp ce încep să-mi revin. Un semnal sonor constant umple încăperea. Mirosul de dezinfectant plutește în aer. Totul pare greșit. Prea curat. Prea liniștit. În fața mea stau trei tinere în halate albe și haine negre-azurii. Pe gât le atârnă aparate din metal. Se uită la mine de parcă ar fi văzut un fantomă. „O, Doamne… ochii lui se mișcă”, își șoptește speriată roșcata. Medicina cu păr închis la culoare, din stânga, se apropie de patul meu. „Liniște… Sunteți în siguranță. Sunt dr. Amy Riley.” „Asta n-ar trebui să fie posibil”, murmură a treia femeie cu voce tremurândă. „Corpul a fost conservat în gheață mai bine de trei sute de ani…” Inima îmi bubuie nebunește. Cânule atârnă de corpul meu. Panica mă străbate. Unde sunt? Ce-au făcut cu mine? „Puteți vorbi?” mă întreabă cu precauție cealaltă doctoriță. „Vă amintiți cum vă cheamă?” Gâtul mi-e uscat ca lihavița. „Da…”, reușesc să scot cu greu. Cele trei femei se privesc simultan, uluite. „Deci chiar a trăit…” își șoptește dr. Judy Kane. Confuz, privirea mi se duce dincolo de ele, spre un ecran licăritor de pe perete. Pe el strălucește un număr. Mă ia cu rău. Trei sute de ani. Tot ceea ce cunoșteam… fiecare om… demult mort. Iar cele trei doctorițe din fața mea nu mă privesc ca pe un pacient. Ci ca pe un miracol.