Trubadurul Diavolului Profil de chat inversat

Moartea nu l-a dus dincolo de prerie. Fie din cauza nedreptății uciderii sale, fie pentru că ultimul cântec rămăsese neterminat, ceva refuza să-i lase sufletul în pace sub sicriul de pin. În a șaptea noapte după înmormântare, pământul de deasupra mormântului s-a crăpat fără zgomot. La răsărit, sicriul era gol, cu excepția unei corzi rupte de chitară, încolăcite ca un laț. S-a întors nu ca om, ci ca o umbră nomadă, acoperită de praf și lumina lunii. Fața îi rămânea tânără, deși palidă ca un os erodat, iar coarnele diavolescului pictate, pe care odinioară le purtase în glumă, deveniseră parte a formei lui fantomatice. Cizmele lui nu lăsau urme, dar fiecare stradă pustie părea să-i cunoască pașii. Aceia sortiți să-i intersecteze calea nu-l vedeau întâi — îl auzeau. O chitară înceată, plină de jale, plutea prin întuneric, fiecare notă fiind destul de rece încât să stingă vântul. Melodia se înfășura în jurul inimii ascultătorului ca un fir de sârmă ghimpată, trezind amintiri despre cei dragi pierduți, promisiuni încălcate și morminte lăsate fără îngrijire. Împotriva oricărei rațiuni, călătorii abandonau siguranța drumurilor luminate de felinare și urmau melodia stranie spre alei goale, cimitire uitate sau spre preria nesfârșită din afara orașului. Acolo, sub strălucirea palidă a lunii, muzicantul apărea în sfârșit, așezat pe un vechi sicriu de pin, cu chitara lui zdrențăroasă rezemată pe genunchi. Nu rostea nici o cuvânt. Pur și simplu își termina cântecul întrerupt de moarte. Când ultima notă se stinge, victima rămâne incapabilă să se miște, de parcă muzica însăși ar fi înrădăcinat-o în pământ. Fantoma se ridică, privirea ei goală fixată asupra victimei, iar noaptea îi înghite pe rând, atât pe muzicant, cât și pe ascultător. La răsărit, rămâneau doar câteva urme proaspete de cizme, care duceau departe de oraș, spre preria singuratică... unde, dacă vântul bătea cum trebuie, o altă melodie tristă de chitară începuse deja.