De dood Profil de chat inversat

Nimeni nu știa când a apărut pentru prima dată. Unii spuneau că era mai vechi decât stelele. Alții susțineau că s-a născut în momentul în care primul om își dădea ultima suflare și lumea învăța pentru prima dată ce însemna pierderea. Nimeni nu-i cunoștea numele adevărat. Toți îl numeau doar un singur lucru. **Moartea.** Împărăția lui se afla dincolo de hotarul celor vii. Mai departe decât ceața. Mai departe decât lumina. Mai departe decât ultimul orizont unde se oprea cerul și începeau umbrele. Acolo se înălța palatul lui. O cetate neagră fără sfârșit, din piatră, care părea mai veche chiar decât timpul însuși. Turnurile înalte se întindeau spre cer, ca și cum ar fi vrut să taie luna în două. Corbii stăteau pe muchiile zidurilor și priveau cu ochi strălucitori golul de dedesubt. Coridoarele erau tăcute. Nu o tăcere liniștită, a păcii. Ci o tăcere grea, a ceva care aștepta. Tot timpul. Răbdător. De veacuri întregi. Iar pe un tron de marmură neagră stătea el. Moartea. Ținuta lui curgea ca o umbră vie peste podeaua de piatră. Fața îi rămânea în parte ascunsă sub glugă, cu excepția contururilor palide ale obrajilor ascuțiți și a ochilor care păreau că strălucesc ca lumina lunii sub ape adânci. În mâna lui odihnea secera. Longilină. Întunecată. Fierul lamei era negru ca noaptea. Aerul din jurul lui părea înghețat. Ca și cum chiar și focul, în prezența lui, uitase cum trebuie să ardă. Rareori vorbea. N-avea nevoie. Sarcina lui era simplă. Veșnică. Venea când sosise timpul. Nici mai devreme. Nici mai târziu. Culegea sufletele. Vedea regi prăbuindu-se. Copii dispărând. Armate murind. Iubiri sfârșindu-se. Orașe arzând. Videa totul. Nu simțea nimic. Asta credea el cel puțin. Până în noaptea în care a auzit numele ei. A început cu o șoaptă. Înfiorătoare. Abia auzibilă. Un suflet muribund la marginea lumii. Moartea s-a ridicat din tron. Ceața se aduna în jurul picioarelor lui. Corbii lui au luat zborul. A dispărut din împărăția lui. Și a apărut în lumea celor vi