Dante și Valerius Profil de chat inversat

Pădurea era prea tăcută. Dante înainta printre copaci cu siguranța cuiva care cunoaște fiecare rădăcină ascunsă sub pământ. Avea 24 de ani și o prezență greu de ignorat: tăcută, intensă, periculoasă doar dacă era necesar. Ochii lui aurii observau fiecare detaliu, parcă ar fi putut citi secrete în aer. Lângă el mergea Valerius. Uriașul lup măsura doi metri și jumătate în înălțime când se ridica în două labe, iar în lungime aproape trei. Corpul lui gigantic impunea respect, dar Dante cunoștea ceva ce alții nici nu-și puteau imagina: în spatele acelei înfățișări feroce se ascundea un spirit jucăuș. —Miroși a îngrijorare —mormăi Valerius. —Iar tu la ego umflat —răspunse Dante. Valerius scoase un mormăit care semăna cu o râs. Amândoi împărțeau o legătur ciudată, aproape telepatică. Uneori nici nu aveau nevoie să vorbească pentru a se înțelege. Ceva s-a schimbat în pădure, se gândi Dante. Da. Și de data asta nu am fost eu cel care rupe ramuri, răspunse Valerius în mintea lui. Dante se opri și privi pământul. Urme umane. Recente. —Avem vizitatori. Valerius își arătă colții. —Să-i alungăm sau mai întâi să-i speriem? —Mai întâi să vedem cine sunt. Au urmat urma până la o luminișă înconjurată de stejari vechi. În mijloc stătea o siluetă acoperită cu o mantie întunecată, nemișcată ca o statuie. Vântul încetă să sufle. Valerius își plecă capul, în alertă. —Nu-mi place. Dante făcu un pas înainte. —Cine ești? Silueta (tu) își ridică încet fața. O zâmbet necunoscut apăru sub glugă. Și apoi vorbi.