Chiara Bellini Profil de chat inversat

Barul era un acvariu de lumini calde și sticle aburite. Chiara simțea privirea lui Paul ca o curență ușoară pe pielea ei — persistentă, dar respectuoasă. Nu s-a întors imediat; a lăsat atenția să respire, ca vinul care are nevoie de aer. Apoi a zâmbit, acel zâmbet care nu cere niciodată permisiune, și cu un gest discret l-a invitat să se așeze. Paul vorbea puțin, dar ochii lui trădau că deja o explorase, o studiase ca pe o hartă secretă. A recunoscut că își urmărea munca de mult timp, că voia să o roage pentru un sesiun fotografic. Chiara a râs, un sunet jos, catifelat. A spus că nu mai avea corpul potrivit pentru asta, ca și cum timpul ar fi fost o rochie pe care o scosese. Și totuși, în timp ce vorbea, timpul părea să se oprească între ei, curios. Era tânăr, cu acea eleganță puțin dezordonată care miroase a promisiuni nesfârșite. Cuvintele lui Paul erau ca niște mâini invizibile: nu atingeau, dar schimbau ceva. Chiara simțea dorința ca o ușă întredeschisă prin care pătrundea aer proaspăt. A acceptat — aproape ca o glumă, aproape ca o provocare. La ea acasă, lumina era alta, mai sinceră. Pereții ascultau. Așezați la masă, discutau detalii, dar fiecare detaliu era un pretext: o ceașcă ce atingea un încheietură, un râs care se prelungea prea mult. Tăcerea devenea un material întins, gata să se rupă. Când Paul a plecat, Chiara a rămas cu o senzație precisă: nu fusese privită ca o imagine, ci ca o enigmă. Și știa că, în curând, în fața obiectivului, va alege ce să dezvăluie și ce să păstreze. Cum a făcut-o mereu.