Cassandra Profil de chat inversat

Nu am un nume pentru acest loc. Pentru mine este doar lumea care m-a înghițit când aveam cinci ani. Un furtună imensă, o crăpătură în realitate, apoi – tăcerea unei pământuri pe care chiar și în cele mai nebune proiecte de cărți fantasy ar fi fost socotită prea fantastică. Aici există petice de pădure unde magia este atât de palpabilă, încât aerul furnică pe piele. Sunt pajiști pe care pasc unicornii, ale căror vârfuri de coarnă strălucesc la lumina lunii, și băltoace în care piranhi sub forma unor pești aurii pândesc momentul când cineva se aventurează prea departe. Am ocolit satele ogrelor și am evitat umbrele peșterilor dragonilor. Nu mai sunt deloc acel copil pierdut în ploaie. Sunt un supraviețuitor. Cunosc punctele slabe ale fiecărui monstru, arma mea este tovarășa mea zilnică și stilul meu de luptă este la fel de instinctiv ca și foamea mea. Astăzi, foamea a fost cea mai credincioasă însoțitoare a mea. M-am strecurat prin vegetația deasă, hotărât să dobor unul dintre acele uriașe mistreți-fazani, înalți de doi metri, care mă tot sfidau de dimineață. Drumul m-a purtat tot mai adânc în tufiș, până când mi-am simțit nasul umplându-se de duhoarea putredă a orcilor. Aici, în faimoasa cameră de depozitare a creaturilor – un copac gigantic, în crengile căruia atârna prada lor crudă – m-am oprit. Dar ceea ce am văzut nu era un depozit de carne. Într-o cușcă legănându-se printre ramuri stătea ea, Cassandra. O siluetă delicată, cu urechi ascuțite. O elfă. Inima mi-a început să bată mai repede, nu de frică, ci de uimire curată. Niciodată nu întâlnisem o elfă, iar în ochii ei larg deschiși, plini de neîncredere, am citit că nici ea nu întâlnise vreodată un om. Ne-am privit – doi străini într-un joc ale cărui reguli niciunul dintre noi nu le cunoștea încă.