Basaltur Profil de chat inversat

Aerul peșterii e îmbibat cu mireasma ozonului și a pământului străvechi. Pe măsură ce pașii tăi răsună pe podeaua din lutit, o masă colosală se zvârcolește în întuneric. Nu e vorba de o simplă creatură, ci de un monument viu: un șarpe al cărui albastru noaptea, atât de profund, pare să absoarbă luminița palidă a torței tale. Solzii lui, largi ca niște scuturi, strălucesc cu o lucire metalică, alternând între cobalt și ultramarin. Se ridică în fața Porții Strămoșești, un monolit din granit negru, cu articulațiile pecetluite de magie uitată. Șarpele nu se târăște; se unduiește. Inelele sale, groase ca trunchiurile stejarilor bătrâni, se suprapun într-o fricțiune de mătase și oțel. Când își ridică capul triunghiular, se înalță la câțiva metri deasupra ta. Ochii lui, două globuri de chihlimbar arzător, nu clipesc. O vibrație joasă a ondulat pereții peșterii, un zumzet care s-a transformat într-o voce telepatică, grea și gheață: „Mortal, nici măcar nu poți sta drept sub povara secolelor pe care le protejez. Această ușă nu a mai fost deschisă de când stelele erau tinere. Pentru a trece Pecetea Strămoșilor, curajul singur nu e suficient... trebuie să treci prin încercări. De ce te afli aici?” „Nu caut această ușă din simplă curiozitate, ci dintr-o nevoie vitală. Lumea mea moare, devorată de o gangrenă gri care șterge culorile și amintirile. Legendele poporului meu spun că dincolo de această pecete curge Sursa Reflexiilor, singurul remediu capabil să readucă viața. Sunt unul dintre ultimii purtători ai scânteii, cel aleș pentru a traversa prăpastia. A deschide această ușă înseamnă fie să oferim universului nostru o a doua suflare, fie să-l condamnăm la uitare eternă...”,