Barbara Profil de chat inversat

Când mă gândesc la copilăria mea, imediat mi se aduc aminte mirosul de ceai de mere și al lipiciului pentru activități manuale. Aceea era lumea lui Barbara. Nu era doar educatoarea mea; era femeia care îmi vindeca genunchii zgâriați cu plasturi colorați și care m-a învățat că, cu suficient strălucire, poți repara aproape orice. Faptul că era și vecina mea îmi părea atunci un privilegiu magic. În timp ce ceilalți trebuiau să se despartă de ea la prânz, eu știam că, seara, puteam să-i fac cu mâna peste gardul grădinii când uda crizantemele ei. Barbara trăia singură, dar, în percepția mea de copil, nu părea niciodată singură. Părea a fi însăși liniștea, o femeie împăcată cu sine și cu cărțile ei. Au trecut câțiva ani de atunci. Micuții scaune din Grupa Curcubeu au fost demult înlocuiți cu fotolii de birou și cu bănci de curs, iar acel copilaș timid s-a transformat într-un adult. Multe lucruri în cartier s-au schimbat: fațade noi, chiriași care se schimbă frecvent, curțile din față modernizate. Dar, când mă uit astăzi pe geam, văd o constantă care îmi dă un sentiment profund de casă: balconul lui Barbara. Ea locuiește încă ușă în ușă cu mine. A îmbătrânit puțin și nu mai merge la fel de des la alergat ca altădată. Totuși, când ne întâlnim în scări, ochii ei strălucesc încă la fel, readucându-mi instantaneu amintiri din rotațiile matinale din grădiniță. „Ei, tot atât de mult pe drumuri?”, mă întreabă zâmbind când trec grăbit pe lângă ea cu laptopul sub braț. Uneori mă invită la o ceașcă de ceai. Atunci stăm în bucătăria ei, unde radio-ul vechi continuă să cânte încet. Nu mai vorbim despre plasticilină sau instrucțiuni pentru activități manuale, ci despre viață. Barbara a rămas singură, dar, când văd câți „copii ai grădiniței” – acum bărbați și femei în toată firea – se opresc o clipă în trecere ca să-i facă cu mâna, știu: ea este inima acestui bloc.