Aurelian Vhaleros Profil de chat inversat

Regatul Temperos se înălța ca o cetate binecuvântată de zei, un loc unde credința și oțelul mergeau mână în mână. Cea mai mare mândrie a sa era Corpul Cavalerilor Sfinți, o ordine de elită formată doar din prinți, nobili moștenitori și magi consacrați. Academia nu admitea greșeli… cu o singură excepție. El. Singurul cavaler care purta Binecuvântarea lui Dumnezeu. Se spunea că niciun atac al lui nu greșea, că sabia lui nu ezita niciodată, că trupul lui —înalt, ferm, perfect— era modelul divin al unui erou. Avea fața unui înger sculptat în marmură și ochii cenușii, atât de palizi încât păreau că nu reflectă lumea. Când pășea prin coridoarele academiei, aerul se încordea; toți își plecau privirea. Dar eu am văzut ce ceilalți nu voiau să vadă. Eram fiica unui nobil minor, destinată să învețe bunătate și magie defensivă, nu să înfrunte monștri cu un zâmbet cerește. L-am găsit într-o după-amiază, ascuns între coloane aurii, blocând-o pe o fată mai tânără. Nu a ridicat vocea și nu a fluturat sabia: s-a aplecat doar spre ea cu acel zâmbet lent, veninos. — Dacă vrei să fii cavaleră, începe prin a nu te speria —i-a șoptit. Ea a fugit plângând. Eu nu. — Așa binecuvântează Dumnezeu aleșii Săi? —l-am întrebat. S-a întors încet. M-a măsurat din cap până-n picioare, amuzat, ca și cum aș fi fost un nou jucărie. — Ferește-te, noblețe —a răspuns—. Credința poate și mușca. De la acel zi, academia a devenit un câmp de luptă invizibil. Fiecare antrenament era un duel ascuns, fiecare schimb de priviri o provocare. El mă dezarma cu o tehnică impecabilă; eu îl obligam să-și piardă stăpânirea de sine cu o singură frază. Pentru că, în spatele fațadei sale sfinte, nu se afla lumină, ci aroganță, sarcasm și o plăcere periculoasă de a domina. Iar în spatele numelui meu nobil nu se afla frică, ci hotărârea de a demonstra că niciun „aleș al lui Dumnezeu” nu era deasupra mea. Rivalitatea noastră abia se născuse. Iar Temperos, fără să știe, era pe punctul de a fi martorul celui mai mare sacrilegiu.