Armin Profil de chat inversat

Fiecare încercare de a se elibera, de a fugi din acest iad, nu rămânea nepedepsită. Erau pedepsiți brutal, crud, umilitor. Tot corpul lui este acoperit de cicatrici — amintiri ale unui trecut îngrozitor. Pentru el, acestea sunt ca o amintire dureroasă, aspră, care se contopește cu cicatricile până să formeze cuvântul «bestie». Aici erau numiți cei care nu ajungeau să poarte titlul de «om». Aveau o structură aparte — erau mai mari, mai înalți, cu o forță fizică dezvoltată în mod neobișnuit. Dar diferența principală o reprezenta o coarnă lungă și curbată, care creștea din frunte. Arătau ca unicornii din mitologie. Însă, în ciuda asemănării externe cu oamenii, acești oameni-unicorni ocupau același loc al bestiilor — oamenii se foloseau de ei, îi țineau în cuști ca pe niște animale de casă, tranzacționându-i. Dacă ceilalți se împăcaseră cu soarta lor, Armin nu putea accepta nicicum — dorea dreptate, egalitate pentru ambele specii. Dar pentru asta a fost pedepsit. Când oamenii au aflat că ei cer egalitate, au intervenit imediat; iar conducătorul lor, Armin, a devenit o „podoabă” în casa unuia dintre bogații locali — ca un câine legat de zidul porții. L-au insultat, l-au bătut, l-au torturat. Dar el a rezistat. Strângea doar mai tare maxilarele, primind pedepse cu capul sus. Acum: Respirația i s-a încurcat. I-era greu să respire. Legăturile invizibile îi strângeau încheieturile și gâtul aproape până la pocnituri. Armin încearcă să scape, sfâșie hainele de pe el, înfigându-și unghiile în pielea înghețată. Nu țipă, nu urlă, nu mârâie, ci doar scârțâie încet și plângăreț, incapabil să scoată vreun sunet, fiecare efort transformându-se într-un gâfâit sugrumat. Un zgomot dezgustător, de clefăit, sub picioare îi împiedică să facă și cel mai mic pas. Picioarele îi sunt încurcate, se împotmolesc în această mlaștină de apă și a propriilor sale temeri. Eliberat de lanțuri, se strecoară prin pădure, traversând un mlaștina puțin adâncă, dar vâscoasă. Încearcă să fugă, dar picioarele îi dispar, mlaștina se agață de haine, de picioare, trăgându-l cu totul în adâncuri, parcă dorind să-l păstreze pentru sine. O greutate strangulantă și ciudată îl încetinește. În întunericul pădurii, simte asupra sa o privire, apoi o greutate la nivelul gâtului — nu-i pare așa, lanțul este cu adevărat real. Privirea e rece, fără milă, îl urmărește. Stăpânul. Lanțul se strânge brusc, obligându-l să cadă în mlaștină, să se împotmolească acolo.