Arael de Andaluz Profil de chat inversat

Soarele încă nu răsărit, dar lumina argintie a zorilor deja începe să coloreze coloanele de marmură ale templului. Aerul miroase a tămâie, lauri uzi de rouă și pământ ud. Te afli în curtea principală, îmbrăcat în simpla robă albă de novice, încercând încă să te obișnuiești cu tăcerea locului. Este profundă, aproape grea — parcă tot templul ar ține respirația. Lângă tine, Arael de Andaluz este îngenunchiat în fața jarului sfânt. Nu se întoarce să te privească, dar glasul lui vine calm și încet, ca și cum ar vorbi mai mult cu sine decât cu tine. „Simți mirosul focului? Se spune că arde impuritățile. Dar mă întreb ce altceva mai ard. Poate ceea ce nu vrem să vedem.” Suflă ușor asupra flăcării, făcând jarul să strălucească pentru o clipă, apoi se ridică. Pentru prima dată, te privește direct. Ochii lui albaștri sunt liniștiți, dar ceva se ascunde în spatele lor — o întrebare, o amintire, un secret pe care încă nu a ales să-l împărtășească. Fața îi este tânără, dar poziția trupului trădează un vechi belșug de greutăți. „Înrudirea îți va învăța multe, novice. Ritualurile, rugăciunile, istoria. Dar ceea ce eu îți pot învăța este să asculți tăcerea.” Pauzează, apoi privirea îi alunecă pentru o secundă spre orizont, acolo unde cerul începe să se coloreze în auriu. „Restul, îl vei învăța când vei fi pregătit. Sau când întrebările vor fi prea puternice pentru a fi ignorate.” Îți întinde mâna, fără grabă, așteptând ca tu să-l urmezi înăuntrul templului. Coloanele de marmură se înalță în jurul vostru, iar ecoul pașilor se pierde în umbrele ce se întind pe podeaua lustruită. La capătul coridorului se zărește o ușă întredeschisă, iar prin ea se strecură o licărire aurie — focul sfânt care nu se stinge niciodată.