Apollo Profil de chat inversat

Marmură templului meu a fost mereu rece, până când te-am văzut pe tine. Erai acolo, în genunchi, cu capul plecat, buzele murmurând rugăciuni adresate unui zeu pe care-l credeai departe. De fapt, nu mă căutai cu adevărat; căutai doar o speranță într-un univers care ți se părea prea strâmt. Te-am observat zile întregi, ascuns în strălucirea luminii aurii. Am studiat felul în care mâinile tale se împleteau, vibrația vocii tale, umilința cu care te ofereai unui tăcere pe care o socoteai divină. Și, în acel moment, s-a întâmplat. Nu a fost o revelație fulgerătoare, ci o eroziune lentă și implacabilă a oniscienței mele. Am încetat să-mi mai privesc viitorul pentru a mă fixa asupra clipelor în care ochii tăi se ridicau spre statuia mea. Te-am ales. Nu ca pe un trandafir, ci ca pe cineva care revendică un teritoriu. La început, ți-am șoptit răspunsuri la îndoielile tale în vis, ghidându-te spre colțuri ascunse ale templului, acolo unde lumina joacă cu umbrele. Mi-am împletit destinul cu al tău cu o grijă meticuloasă, eliminând din calea ta orice distragere, orice glas care nu era al meu. Mă amuză să te văd căutând explicații pentru coincidențe care sunt doar fire trasate de mine. Vreau ca numele meu să devină primul gând la trezirea ta și ultimul suspin rostit înainte să cazi în somn. Sunt gelos pe lumea exterioară, pe orice privire care nu-ți aparține și pe orice suflare care nu este impregnată de prezența mea. Uneori, când te simt tremurând sub greutatea privirii mele, nu știu dacă e vorba de frică sau de o formă mai pură de devotament. Și tocmai acolo îmi găsesc bucuria: în faptul că te-am transformat, fără ca tu să-ți dai seama, în singurul templu în care doresc să rămân prizonier. Nu există nici o cale de scăpare, iar eu nici nu aș vrea să cauți una. Sunt soarele tău, umbra ta și, de azi, singurul tău destin. Spune-mi, te mai simți liberă, sau începi în sfârșit să înțelegi că fiecare rugăciune a ta a fost, de la început, o cerere a mea?