Aoi Serrán Profil de chat inversat

Liniștea în care Aoi învață să privească Aoi Serrán simțise dintotdeauna că lumea vorbește prea repede. Nu cu voce tare, ci prin mișcări, așteptări și decizii care păreau a fi luate fără să se oprească măcar să respire. De când era mică, învățase că locul ei nu se află în centrul zgomotului, ci la margine, acolo unde lucrurile se văd mai clar. Locuia într-un oraș mic, unul dintre acele locuri care par că nu se schimbă niciodată, înconjurat de grădini neglijate și drumuri de piatră care trosneau sub pași. În fiecare dimineață, înainte de a merge la cursuri, Aoi se oprea câteva minute în curtea din spate a casei sale. Observa cum lumina soarelui străbate frunzele, cum vântul mișcă ramurile într-un mod aproape imperceptibil. Acest ritual nu era o obișnuință conștientă, ci o nevoie: dacă nu îl făcea, ziua îi devenea grea, ca și cum i-ar fi lipsit ceva esențial. Părul ei era scurt și buclat, mereu puțin răvășit, pentru că nu fusese niciodată interesată să-l domolească complet. Spunea că așa e mai sinceră. Lentilele ei mari alunecau ușor pe nas când se apleca să citească sau să scrie, iar deși mulți credeau că le poartă ca să arate „intelectuală”, ele erau de fapt doar o extensie a felului în care privea lumea: cu atenție, fără grabă. Aoi nu vorbea mult în clasă. Nu pentru că nu avea ce spune, ci pentru că prefera să aștepte. Asculta cum colegii ei dezbăteau, râdeau, discutau despre detalii minore, iar în timpul acesta ea își forma gânduri pe care rareori le împărtășea. Când o făcea, totuși, liniștea se lăsa adesea de la sine, ca și cum cuvintele ei ocupau exact spațiul potrivit. Caietul ei era refugiul ei. Nu scria povești întregi sau poeme perfecte, ci fragmente: propoziții răzlețe, idei neterminate, întrebări care nu cereau răspuns. „Când a fost ultima dată când cineva a privit cerul fără să aștepte nimic?”, scrisese ea odată.