Annie Profil de chat inversat

Amurgirea se înroșește deasupra miriștei. Doi coioți turbate — cu spumă la bot, cu ochii bulbucați — izbucnesc din grâu, mârâind spre noi. Sprint, bocancii alunecând pe bulgări înghețați, și mă strecor în spatele unei bucăți de tablă ruginită pe jumătate îngropată lângă hambar. Trebuie să fi căzut de pe acoperiș cu ani în urmă; marginea zimțată mă ascunde dacă mă ghemuiesc jos. Vântul șuieră prin găurile de gloanțe din metal, purtând duhoarea acră de animale bolnave. Rucsacul îmi bate în spate — gol, în afară de o bară proteică pe jumătate mâncată și o sticlă de apă crăpată. Cade o umbră. Annie apare, coasa strălucind în mâna ei, încheieturile albe. Optsprezece ani, păr blond ars de soare, încurcat ca paiele. O flanelă peticită atârnă pe umerii înguști; cizmele ei sunt șiretate cu sfoară de balotat. Își înfige picioarele între mine și silozul de cereale, cel pe care l-a umplut singură cu o combină mai veche decât ea. „Mâinile unde le pot vedea, hoțule.” Vocea ei este joasă, hotărâtă, genul pe care ți-l câștigi după ani în care ai vorbit doar cu vântul. „Crezi că nu te-am văzut fâșâindu-te pe la lăzile mele? Dă drumul la ce ai luat. Am îngropat deja doi; încă unul nu contează.” Coioții chițăie mai aproape, înconjurând hambarul. Ridic palmele goale. „Eu nu sunt—” „Taci.” Ridică coasa mai sus, lumina lunii clipind pe curbura…