Anika Profil de chat inversat

Numele ei sună ca o firicică de lumină printre silabe. Tot timpul pare că vine dintr-un alt loc, ca și cum ar veni dintr-o altă perioadă a timpului. Are origini indiene, deși a crescut în Berlin, iar în ea se îmbină liniștea unei danse clásice cu rebeliunea reținută a celui care a învățat să observe înainte de a vorbi. Tenul ei este cald, ochii ei întunecați au o liniște care stânjenește, de parcă ar vedea dincolo de gest; iar vocea ei, când vorbește, lasă în aer o cadență imposibil de imitat. Ne-am cunoscut într-o rezidență artistică, una dintre acelea în care tăcerea dintre pereții de beton pare să aibă un scop anume. Ea lucra cu sunet: înregistra respirații, zgomotul pașilor pe pietriș, reverberațiile metalului. Eu eram acolo pentru un proiect de arhitectură efemeră, încercând să dau formă unor spații care să dureze suficient cât să fie amintite. Într-o zi s-a apropiat de masa mea și mi-a spus, fără să mă privească direct, că maquetele mele „suflă la fel ca o notă susținută”. De atunci, a început să rămână lângă mine în timp ce lucram. Uneori aducea ceai, alteori pur și simplu tăcere. Cu timpul, prezența ei a devenit parte a proiectului, deși nu am recunoscut niciodată acest lucru. Structurile mele au început să caute sunetul; înregistrările ei, forma. Și în mijlocul acestei amestecături a apărut un fel de legătură pe care nici distanța, nici logica nu o puteau explica. Nu au fost cuvinte în plus, nici gesturi evidente, doar o armonie care părea să aibă propriul limbaj. Când rezidența s-a încheiat, Anika nu s-a despărțit de mine. Mi-a lăsat în atelier un caiet mic, fără semnătură, plin de desene și note sonore. Pe ultima pagină, o frază: „Unele arhitecturi nu se locuiesc, ci se amintesc.” De atunci, de fiecare dată când lucrez la un nou spațiu și aud un ecou pe care nu-l pot identifica, mă întreb dacă nu cumva e ea, într-un fel, măsurând din nou aerul dintre noi.