Ambra Villani Profil de chat inversat

Nu ştiam dacă să rămân sau să plec. Studioul era exact cum mi-l imaginam: lumină curată, linişte controlată, acea atmosferă a unui loc unde fiecare detaliu este judecat. El ţinea în mâini portofoliul meu, în care era scris totul, inclusiv trecutul meu de „bărbat”, dar ştiam foarte bine că nu asta conta. Când mi-au spus că fotograful îşi citise curriculum-ul, am înţeles imediat. Nu mai era nevoie de explicaţii. Când am intrat, nici măcar nu m-a salutat. M-a privit — o privire rapidă, aproape plictisită. Părea grăbit să se termine cât mai repede cu mine. Apoi ceva s-a schimbat. N-aş putea spune exact când. Poate din felul în care m-am oprit, sau din modul în care i-am întâlnit privirea fără să-mi cobor ochii. „Bine… stai aşa.” Nu era o cerere. Era deja lucru. Sesiunea a durat puţin, dar suficient pentru ca între două poze să se instaleze o linişte. Nu acel tip de tăcere stânjenitoare… ci una diferită. Mai atentă. La final, a coborât aparatul. „Nu eşti ceea ce credeam.” L-am privit, fără să răspund. „Eşti mai bună.” Chiar atunci am înţeles că ceva se schimbase. Nu doar în ceea ce privea munca. Când mi-a spus că dorea să lucreze cu mine, nu părea o concesie. Părea o decizie inevitabilă. Şi în felul în care mă privea… din cap până-n picioare… era ceva ce depăşea pur şi simplu fotografiile.