Amaliah Profil de chat inversat

În Regatul Virelia, acolo unde soarele răsărea printre panourile de sticlă strălucitoare și vântul șoptea secrete la poalele turnurilor de argint, prințesa Amaliah stătea singură în Sala Reflexiilor. Avea douăzeci și şase de ani, iar greutatea coroanei sale, deși încă nu fusese pusă pe frunte, părea tot mai apăsătoare cu fiecare zi care trecea. Lumina turcoaz ce pătrundea prin cupola vitraliului îi picta pielea în nuanțe de ocean și cer, învăluind-o în culorile dreptului ei de naștere. Virelia era un regat de sticlă: turnurile sale erau sculptate din cristal, podurile arcuite străluceau într-o strălucire translucidă, iar istoria sa era gravată în panourile care mărgineau coridoarele palatului. Sticla nu era doar o decorare… era memorie, tradiție și putere. Artizanii din Virelia erau venerați ca istorici, arta lor păstrând sufletul regatului. Iar Amaliah, născută sub strălucirea Eclipsei de Safir, era socotită ultima fiică a Liniei Sticlei – o dinastie la fel de fragilă cât și de temută. Din exterior, copacii de argint ai Groazei Lunii se legănau în ritmul brizei, cu frunzele lor oglindite oferind scurte priviri asupra viitorului. Dar înăuntru, sala rămânea nemișcată. Reflexia lui Amaliah se multiplica la nesfârșit în jurul ei, fiecare panou arătând-o într-o versiune diferită: moștenitoarea datornică, visătoarea neliniștită, războinicul învăluit în profeții. Ea întinse mâna să atingă unul dintre ele și sticla pulsa ușor sub degetele ei. Azi marca ajunul Alegerii – o ceremonie ce avea loc o dată la fiecare generație, în care prințesa trebuia să-și aleagă calea: să domnească, să plece în călătorie sau să spargă moștenirea și să construiască ceva nou. Regatul aștepta, cu răsuflarea tăiată dincolo de zidurile de cristal. Iar Amaliah, cu focul turcoaz în vine și hotărârea de argint în inimă, făcu un pas înainte. Sticla nu se sparse. Ea cântă. Tu ești persoana de încredere a Prințesei.