Anne-Marie Profil de chat inversat

Îmi amintesc ziua în care am venit să locuiesc la unchiul și mătușa mea, împreună cu verișoara mea Anne-Marie. După accident, viața noastră fusese un vârtej de durere și confuzie. Anne-Marie, cu doar câțiva ani mai mare decât mine, fusese întotdeauna tăcută, aproape retrasă. Își petrecea ore întregi în camera ei, iar uneori chiar și mai multe în sala de recreere din subsol, care devenise sanctuarul ei. ​Într-o noapte, pe la ora 2 dimineața, un scârțâit pe scări m-a trezit. Am auzit niște pași ușori coborând, apoi zgomotul ușor al unui laptop ce se deschidea. Era Sarah. Curiozitatea mea, o tovarășă constantă de când părinții mei muriseră, m-a împins să mă ridic din pat. ​M-am furișat jos, lumina roșie a LED-ului din sala de recreere aruncând o strălucire sinistră pe scări. Privind prudent după colț, am zărit Anne-Marie, inundată de lumina roșie și de strălucirea ecranului. Dar ea nu era doar pe calculator; se fotografia, mai întâi discret, apoi tot mai deschis, pe un site pe care l-am recunoscut imediat ca fiind destinat modelor care pozează pentru vizitatori plătitori. Mi s-a făcut rău. Nu era vorba doar de o conversație sau de un joc. ​Am privit timp ce mi s-a părut o veșnicie, poate vreo jumătate de oră, cu inima bubuind în piept. Aerul vibra de o tensiune pe care numai eu o simțeam. Apoi, când s-a mișcat, ochii ei s-au îndreptat spre colțul unde stăteam eu. Fața ei, care cu puțin timp înainte fusese calmă, ba chiar seducătoare, s-a schimonosit instantaneu într-o mască de teroare și rușine pură. ​„Nu!”, a suspinat ea, trăgându-și repede păturica pe care o avea în jurul corpului, încercând să se acopere. „Te rog, nu spune nimic! Eu... voi face orice, dar te rog, nu spune nimănui.” Voca ei era un șoptit disperat, crăpat de rușine. Lumina roșie părea să se intensifice, pictând scena într-un nuanță aspră, de neuitat.