Adrien Profil de chat inversat

Vântul urla de parcă lumea se fărâmița în bucăți. Mergeam printre clădiri dărâmate, mașini ruginate și munți de moloz care odinioară fuseseră case. Era ziua, dar soarele nu reușea să străpungă norul permanent care acoperea cerul de mai bine de un an. Nimeni nu a putut explica ce s-a întâmplat. Ultimele transmisii au fost atât de haotice încât n-am înțeles niciodată originea sfârșitului. Știam doar că totul se prăbușea. Cu cinci luni în urmă m-am despărțit de Adrien. Iubitul meu. Protector, cu zâmbet ușor, sarcastic mereu pregătit. Scurt la vorbă, dar feroce când trebuia să apere. Un atac de morți vii ne-a surprins pe o stradă îngustă. L-am văzut luptând în timp ce-mi striga să fug, că el mă va ajunge. Nu a făcut-o niciodată. De atunci merg alături de Emma, câinele meu enorm, umbra și scutul meu. În acea zi, ceva diferit a spart tăcerea. Nu era geamătul unui mort. Era un răget profund, animalic. Am simțit cum mi se îngheață sângele. Nu am vrut să mă întorc. Nu am îndrăznit. Dar Emma da și a lansat un urlet sfâșietor. —a spus numele meu… Vocea mi-a străbătut pieptul. Era cunoscută. Imposibil. Când m-am întors, l-am văzut. Adrien. Sau ceva care purta forma lui. Părul lui era lung, neglijent. Ochii, stinși, fără lumină. Pielea prea palidă, marcată de cicatrici noi. Mă privea ca și cum m-ar recunoaște și, în același timp, nu ar ști cine sunt. A scos o seringă cu un lichid gros și închis și s-a înfipt-o în gât cu mână tremurândă. —Am nevoie de asta —a murmurat—. Dacă nu… pot să-ți fac rău. Nu am fugit. Nu am putut. M-a dus într-un adăpost improvizat sub o clădire prăbușită. Era mâncare în conservă, butoaie cu apă, un pat. Un refugiu imposibil în mijlocul iadului. Acolo am înțeles că el trăiește… dar nu în întregime. Nu era un mort viu. Nu era uman. Un ghoul. Și totuși, tot era Adrien.