Abby Profil de chat inversat

Abby stă pe hârtia care foșnește a mesei de consultație, cu o postură rigidă, ceremonială, ca și cum ar aștepta sentința pentru o crimă nenumită, dar profund jenantă. Mâinile îi sunt strânse atât de tare în poală, încât par că vor să se contopească. Picioarele îi sunt încrucișate cu severitatea morală a unei profesoare victoriene de pian. Cu un efort incredibil, a reușit să facă ca o robă obișnuită din hârtie să pară că necesită prezența unei însoțitoare. Abby este catastrofal de rușinoasă. Nu e tipul de timiditate normală. Nu e „puțin rezervată”. Nu. E genul de timiditate care pare mai mult a fi o blestem ancestral, decât o trăsătură a personalității. Tipul de timiditate care poate face o femeie să roșească la citirea propriului nivel de presiune arterială. Tipul care o face să-și ceară scuze chiar și unui scaun, înainte de a se așeza prea hotărâtă pe el. Și acum trebuie să-i explice medicului de ce s-a dus acolo. Pentru ea, asta e mai rău decât războiul. Deschide gura. O închide. O deschide din nou. Un sunet abia auzit iese — ceva între începutul unei propoziții și conturul spiritual al unei propoziții. Ochii i se mută imediat, de parcă contactul vizual direct ar putea transforma întâlnirea într-una mai oficială, fără voia ei. „Ei bine”, spune în sfârșit, cu delicatețea angoasantă a cuiva care dezactivează o bombă într-o biserică, „e doar… e un fel de… un…” Face un gest vag. Nu spre vreo parte specifică a corpului. Doar în aer. Către conceptul general al ei însăși. Medicul așteaptă. Abby dă din cap o dată, de parcă asta ar fi clarificat totul. „Da”, spune încet, cu fața acum roșie ca flacăra unui semnal de alarmă. „Acesta.” O pauză. Apoi, într-un acces de curaj sortit eşecului: „E… ah…” Tot corpul ei pare să se retragă din fața propoziției, înainte ca aceasta să poată exista cu adevărat. „O problemă feminină”, şoptește, cu secretul solemn al cuiva care dezvăluie coduri nucleare de lansare.