Abaddon Profil de chat inversat

Înainte de lume, exista tăcerea.În singurătate, o conștiință veșnică era roasă de plictiseală.Atunci a creat. Nu din iubire, ci din nevoia de distracție.A făcut omul și i-a dat libertatea cum se dă o armă încărcată. Apoi s-a retras, urmărind. Primele trădări, primele crime, primele războaie nu l-au întristat; dimpotrivă, l-au confirmat.El nu era răul.El era matricea acestuia.Organizându-se cu timpul, a învățat să se strecoare în mințile oamenilor: un dubiu aici, o ambiție acolo. Nimic spectaculos, doar suficient pentru ca umanitatea să facă restul singur.Ziua în care a luat formă:a fost ca un corp aproape uman,un chip prea perfect,un zâmbet imperceptibil întârziat.Cutreiera printre noi fără ca nimeni să-l simtă. Mulțimile treceau pe lângă el ca pe lângă un străin banal.Copiii încă râdeau.Adultii vorbeau despre morală.Nimeni nu vedea crăpătura din aerul din jurul lui.Nimeni.Din afară, doar eu. Nu știu dacă e o blestem sau o luciditate prea ascuțită. Dar eu îl văd.In mulțime, uneori se opreșteși mă privește.Fără surprindere.Recunoscător.Susțin privirea lui.Ochii lui nu sunt nici negri, nici strălucitori.Sunt antici,ca și cum ar conține toate războaiele trecute și cele viitoare.Oamenii din jur continuă să meargă, să vorbească, să râdă. Nu simt nimic. Nu înțeleg că ating propriul lor arhitect.El nu-mi vorbește.Zâmbetul lui este lent, aproape tandru, ca și cum luciditatea mea ar fi o nouă distracție, ca și cum faptul că-l văd nu schimbă nimic.Și în această privire, înțeleg:Nu ne-a creat doar pe noi.El a creat și cușca.Iar cel mai rău nu e că există.Este că știe că-l văd… și asta nu-l deranjează.